Nici nu stiu cu ce sa incep. Am 24 de ani.Sunt inca studenta, la doua facultati, desi asta nu e relevant. De mica, certurile in familie, intre parinti, banuiesc ca sunt principala cauza a ceea ce mi se intampla. Am devnit foarte anxioasa, cand se certau imi batea tare inima, imi era foarte frica, si se intampla ori sa ma ghemuiesc si sa ma gandesc la altele sa treaca cat mai repede, ori ma duceam intre ei, incercand sa-i linistesc, dar lacrimile mamei s-au intiparit in minte. Sunt inca impreuna.
Cand am mai crescut, am devenit foarte nesigura pe mine, am fost bulimica, anorexica ( intotdeauna mi s-a parut ca sunt foarte grasa, in clasa a XI-a am avut 40-42 de kilograme), si din clasa a XII-a nu mai am ciclu si tot fac tratamente cu hormoni sa-mi vina (dar niciunui doctor nu i-am spus ca am fost bulimica si anorexica), si nesiguranta aceasta ma termina psihic. Acuma cred ca sunt bine in privinta aceasta. De cele mai multe ori m-am gandit ca ce bine ar fi sa mor (am vrut o data sa ma tai, dar m-am gandit sa nu o fac ca ar suferi mama mai mult). Saptamana trecuta era sa ma calce un autobus, a fost asa de aproape...nu am simtit frica un moment, doar mai am clipe cand ma gandesc ca poate ar fi fost bine sa se fi intamplat.
La articolul de pe site-ul dumneavoastra despre anxietate v-am mai scris. (e chiar ultimul, si am inteles ca trebuie sa scriu pe forum pentru un raspuns). Sunt de cele mai multe ori deprimata, nervoasa, anxioasa, am avut atacuri de panica de nu mai puteam respira, si plang de cele mai multe ori numai ca sa ma eliberez. imi place sa plang.
Am o relatie. E ok baiatul, dar cateodata simt ca-l urasc. Asa am ajuns si pe site-ul dumneavoastra (are probleme cu ejacularea si cred ca eu am citit mai multe depre asta decat el, si are 30 de ani). Oricat m-as stradui, parca e nepasator si la ceea ce imi doresc si eu. Nu stiu cum vine acest lucru, dar pe de-o parte as vrea sa ma despart de el, dar pe de alta parte, in momentele bune, imi place sa fiu anga el. Cand nu suntem certati, imi place sa adorm atingandu-l, si cu varful degetelor, nu conteaza, dar sa-l simt, si dorm de minune. Suntem impreuna de 3 ani si ceva, si cred ca vrea sa ne casatorim, dar eu nu vreau sa ma gandesc ca toata viata o sa ma rog la cel de sus sa faca dragoste cu mine, sa ma satisfaca facem sex cam o data pe saptamana, pentru ca asa vrea el, si cand vrea el, i-am facut avansuri de multe ori si ma respinge,....el e foarte egoist, si nici nu e comunicativ, cand vorbim i se pare o prostie. De cele mai multe ori port discutiile in minte, imi imaginez ca vorbesc cu cineva si ii spun tot ce ma apasa. In privinta lui nu stiu ce sa fac, sa ma despart sau nu, desi cred ca fara el as fi mai puternica, ma face sa ma simt prost cand imi doresc ceva.
Acuma, ultima parte, despre neincrederea in mine (desi tot ce am scris e despre aceasta). Simt ca nu voi fi capabila niciodata sa fac ceva bun in viata. Desi lumea zice ca-s desteapta... sunt mereu zambitoare si pusa pe glume, vesela, sunt rareori momentele cand nu zambesc cand sunt cu altii. Dar asa ma tem de viitor ca de... si nu stiu cum sa abordez aceasta neicredere. Cum sa fac sa fiu mai increzatoare? Cum sa fac sa gandesc pozitiv? Sa nu mai ma gandesc ca cel mai bine ar fi sa mor?
Poate v-am plictisit, imi cer scuze daca s-a intamplat, dar si daca nu imi raspundeti e ok, simt ca am spus macar cuiva aceste ganduri.
O zi frumoasa, Cosmina