Un sfat mi-ar fi de mare ajutor!

[sonia2009]

Buna tuturor,

As avea mare nevoie de un sfat!

Din iunie 2008 si pana acum 3 saptamani am urmat un tratament cu Cipralex pentru depresie si atacuri de panica. Chiar daca acomodarea cu acest medicament a fost foarte grea, el m-a ajutat. Incepusem sa simt ca pot detine controlul, mi-am reluat serviciul. In septembrie m-am hotarat sa reduc doza de la 10 mg la 5 mg si am mers pe aceasta cantitate pana acum 3 saptamani. Am crezut ca totul va fi OK, dar de cca 10 zile am niste ameteli ingrozitoare, plang in continuu si am ganduri foarte negre, lipsite de speranta ca va fi din nou bine.
In paralel cu medicamentatia urmez si psihoterapie, care sper sa ma ajute in aceasta perioada.
Intrebarea mea este daca ar fi un lucru bun sa reiau tratamentul medicamentos sau nu....Pe de alta parte ma intreb daca toate starile prin care trec se datoreaza intreruperii Cipralex si vor trece in cateva saptamani, sper eu maxim 2 sau exista riscul de a se inrautati?

De asemenea, daca exista cineva care a trecut prin asa ceva si si-a revenit fara a relua tratamentul, il/o rog mult sa impartaseasca aceasta experienta.

Multumesc mult!

[anamariia]

Draga mea si eu am trecut prin depresie cand eram la facultate, acum am 27 de ani si ma simt foarte bine, nu am luat pastile.
Eu una te sfatuiesc sa scrii. Sa iti iei un caiet si sa incepi sa scrii de cate ori ai timp. Pui data, ora si scrii tot, dar tot ce iti trece prin minte. Iti mai recomand sa faci rost de cartea "Ghid pentru o viata rationala" de Albert Ellis, e de vis cartea.
Nu stiu multe detalii despre mediu in care iti traiesti viata acum dar pe mine mediul in care imi traiam viata a avut influente asupra mea care m-au dus la depresie. Insa nu numai mediul m-a influentat, au fost si gandurile mele. Adica, gandurile mele ma duceau la a simti o tristete nemarginita in mine care ma paraliza. Ma gandeam ca sunt speciala, ca numai eu pot simti tristetea asta, ca numai eu pot fi asa sensibila la tristetea intregii lumi, ceilalti sunt niste ignoranti. Acum am invatat ca nu sunt responsabila pentru ceilalti. Cand m-am nascut eu lumea era deja pe Pamant, orasele, felul de a trai al oamenilor, viata era deja aici, inainte sa ma nasc eu. M-am nascut ca sa exist, pur si simplu ca sa manac, respir, sa ma duc la toaleta, sa ma imbrac, sa vorbesc, sa aud (orice, pur si simplu sa aud), sa vad (nu numai lucruri frumoase, sa vad lucruri reale, asa cum erau ele inainte ca eu sa ma nasc si inca sunt si vor fi si dupa mine). Nu sunt responsabila pentru tristetea intregii lumi, nu am creat eu Pamantul si modul de viata al oamenilor. Daca e sa consideram responsabilitatea cuiva atunci este responsabilitatea lui Dumnezeu, nu a mea.
Plus, ca imparteam totul in bine si rau. Asta e bine, asta e rau si fiind depresiva concluzionam foarte mult pe partea de "rau". Acum ma gandesc ce este "real" si ceea ce nu este "real". Si nu mai impart "realul" in bine si rau. Pur si simplu nu mai gandesc in termeni de rau sau bine. Ma gandesc ca irealul nu imi foloseste la nimic. Iar referitor la "real" depun efort ca sa gasesc solutii ca sa ma adaptez mai bine la realul meu personal. Sunt solutiile gandite de mine si nu ma invinovatesc pentru ele.