sa fie depresie?

[oana_r]

Buna ziua,
Va scriu mail mult pentru ca simt nevoia sa ii povestesc cuiva ce simt, si nu neaparat pentru ca am nevoie de un sfat. Dar sa o iau cu inceputul.
Am 22 de ani, am terminat o facultate, bine zic eu, si momentan urmez masteratul. Lucrez de 6 zile pe un post cat de cat aproape de specializarea mea, pentru un salariu decent. Munca are urcusuri si coborasuri, in unele zile e plictiseala mare si nu se intampla nimic si in altele este haotic – depinde foarte mult de clienti si de cererile primite. Per ansamblu sa spunem ca se compenseaza.
Am un prieten de 4 ani pe care il iubesc enorm si care ma comleteaza in multe privinte E calm cand eu sunt agitata, e analitic cand eu sunt haotica si e rabdator atunci cand eu nu sunt. Singurul lucru pe care as putea sa i-l reprosez ar fi ca se acomodeaza repede cu o situatie si se complace in ea fara sa incerce sa schimbe ceva decat atunci cand lucrurile se complica. Pana acum o luna a lucrat la un job prost platit si la care era cam nefericit. Acum si-a gasit un loc de munca bine platit, cu un colectiv de munca apropiat ca varsta, unde ii place ce face si e platit mult mai bine. Din pacate timpul pe care apucam sa il petrecem impreuna s-a cam imputinat. Eu incep programul la 9 si ajung acasa pe 6 iar el la 10 si ajunge pe la 7 jumatate.
Acum ca am povestit contextul sa trec la problema mea. De vreo 2 saptamani ma incearca o stare de melancolie, ma supar din prostii, si apoi ma simt vinovata de asta mai ales pentru ca singurul caruia ma plang este prietenul meu. Ma simt vinovata si pentru ca simt ca sunt nedreapta cu el. Pe de o parte ma bucur pentru el, ca a reusit sa isi gaseaca un job care sa il faca fericit. Pe de alta parte am fost obisnuita sa vorbesc des cu el, sa-i povestesc si sa-mi povesteasca toate nimicurile care ne faceau viata mai distractiva doar prin simplul fapt ca aveam cu cine sa le impartasim. Acum nu prea poate vorbi la telefon la servici pentru ca e incojurat de colegi si nu da bine, iar pe mesenger vorbim cate putin cand nu e ocupat. Seara venim destul de obositi si faptul ca a doua zi tre sa ma trezesc devreme ne cam limiteaza activitatile la stat in casa si uitat la un film sau un joc. Starea mea a inceput acum 2 saptamani cand dupa o perioada in care noi am continuat cu rutina asta, in care si din cauza vremii nu prea am mai iesit nicaieri, el a avut un team-building cu colegii. M-am simtit prost la inceput pentru ca imi fura din putinul timp pe care apucam sa il petrec cu el (team-buildingul avea loc dupa servici seara pana tarziu) si apoi pentru ca era atat de fericit ca iese cu colegii...mult mai fericit decat fusese cu mine in ultima vreme. Si fara sa vreau am fost putin geloasa pe jobul lui, care reusea sa-l faca mai fericit decat reusisem eu, care reusea sa il scoata in oras, chiar daca era frig afara si a doua zi avea servici de dimineata. Si asta m-a intristat si m-a facut sa ma gandesc la faptul ca ne mosnegisem, ca stateam in casa la sfarsitul zilei ca doi batranei, ca nu mai facuse ceva romantic de mult timp si ca nu mai simtea nevoia sa imi povesteasca ce face pe timpul zilei, de cand se angajase la noul job... ca nu mai avea la fel de multa nevoie de mine ca sa fie fericit. Si i-am spus si lui asta, si apoi am regretat ca am facut-o, pentru ca l-a suparat si pe el asta. Pentru ca isi cautase jobul asta si pentru noi, ca se ne fie noua mai bine din punct de vedere financiar si nu se astepta ca lucrurile sa mearga mai prost acum ca se angajase aici, ci dimpotriva. Si de aici sentimentul meu de vinovatie...ce drept aveam eu sa il fac sa se simta nefericit la un job care ii placea atat de mult? Dar pe de alta parte, cu ce gresisem eu ca sa merit sa fiu nefericita. Si cu gandurile astea stau de vreo doua saptamani. El incearca sa schimbe ceva, sa iesim la film, sa ma sune cand mai are cate o pauza, sa mai zica cate ceva pe mesenger. Dar se intampla sa ma sune si in timp ce vorbesc cu el sa primeasca cate un email in legatura cu ce are de facut, si sa se concentreze la el si sa il citeasca fara sa tina cont ca vorbea cu mine la telefon. Si se adauga inca o picatura. Apoi ne planificam sa mergem la film, dar pentru ca nu am luat bilete in avans, nu gasim loc decat in primul rand...ceea ce face ca filmul sa cada. Si desi apreciez intentia, traiesc cu senzatia ca se chinuie doar pentru ca i-am spus eu ca ma deranja ca nu mai faceam asta, nu pentru ca i-ar face si lui placere si pentru ca i-ar fi dor de activitatile noastre de alta data, sau pentru ca i-ar fi doar de timpul petrecut impreuna. Asa e el, ar face orice ca sa ma vada fericita...iar eu nu pot fi fericita daca nu il stiu e el fericit. Un cerc unsor vicios nu-i asa?
Si eu stau acum cu gandurile astea si nu as vrea sa i le mai spun si lui pentru ca mi-e teama ca exagerez eu, cum imi e in fire, si ca poate e o faza trecatoare, cauzata de schimbarea astea de anotimp si nu as vrea sa il mai impovarez si pe el. Dar pe de alta parte nu reusesc singura sa ma mai ridic din starea asta cu care nu mi-a fost dat sa ma confrunt de multe ori. Am mai avut momentele mele de melancolie in trecut, dar imi treceau in cateva zile si dadeam vina pe sindromul premenstrual. Dar acum incep sa ma ingrijorez. Si cu cat ma ingrijorez mai mult ca ar putea fi o depresie cu atat imi plang mai mult de mila si ma intristez si ma pun pe ganduri mai mult. Sunt genul de om care analizeaza evenimentele, faptele si vorbele pe toate partile.
Nu stiu ce sa mai cred sau sa mai fac...