simt ca nu mai rezist, un sfat, va rog
Posted: Wed Nov 18, 2009 1:28 pmBuna,
Am 38 de ani, in primavara am cunoscut un barbat, inceput de relatie frumos, dupa o luna a venit inelul si cererea in casatorie(i-am spus ca nici nu ne cunoastem, sa mai asteptam), relatia a continuat, planuri de a-mi gasi job in localitatea lui.Dar relatia incepuse sa "scartaie", intre timp vedea numai defectele mele, ca am burta, ca nu fac nimic cum trebuie, incat am ajuns sa nu mai am incredere in mine, sa cred ca chiar nu am nicio calitate, nu-s buna de nimic. Lucrurile au mers inspre mai rau si a cerut el pauza. I-am acordat-o definitiv. Dar in cele 2 luni de cand ne-am despartit m-a apelat pe messenger de 4 ori, nu stiu cu ce scop, pt ca inafara faptului de a ma "intepa" nu zicea altceva. Nu-i nimic, nu sunt nici prima si nu voi fi nici ultima femeie parasita de un barbat ( chiar daca m-a durut pt ca l-am iubit enorm). Pe mine altceva ma ingrijoreaza, si chiar tare. Cand fostul meu prieten nu ma suna, intram putin in panica, ma gandeam ca nu mai vrea sa mai vorbim si atunci incepeam eu sa-l sun, sa-i trimit mesaje, sa-l sun chiar si pe telefonul fix. Problema este ca eram perfect constienta ca nu e bine cum procedez dar parca creierul refuza sa asculte, efectiv nu-mi putea controla si stapani pornirea de a suna pana va raspunde. Este si umilitor, credeti-ma, imi era ciuda ca nu puteam sa ma controlez. Pe langa asta cand aveam acele "atacuri" incepea sa ma ia cu frig, mi se raceau palmele, imi trepida usor piciorul drept. E groaznic. Intre timp am cunoscut un alt barbat, dragut, dar constat ca la mine este problema: am o teama permanenta ca si el ma va insela, ma va minti si va disparea (fostul m-a inselat). Este irationala aceasta teama( mai ales ca nu am inca motive sau dovezi) dar ea persista.Firesc este sa-i acord omului credit pana la proba contrarie. Astazi nu a sunat, de dimineata, l-am sunat eu, nu a raspuns si deja incepuse iar atacul de panica (sau ce o fi). Acest atac ma impiedica sa ma gandesc la activitatile mele zilnice, pune stapanire pe toate gandurile mele, in cap exista doar gandul: "si el va dispare, nu are ce sa iubeasca la mine". Bineinteles ca peste vreo 15 min m-a sunat si mi-a spus ca a avut o sedinta, a intervenit ceva la servici si are de lucru si ma va suna el cand va lua o pauza. Dar bineinteles ca mintea mea haotica deja a inteles acest mesaj :"nu o sa te mai caut", mai ales ca au trecut vreo 5 ore de la ultima convorbire. Sunt perfect constienta ca la job nu ai mereu timp sa suni, sunt zile in care eu nu am timp nici sa mananc. Deci teoretic inteleg situatia, practic stau f prost. Si asta incerc sa caut: cum sa fac, ce metode sa adopt (am ajuns de vorbesc cu mine in gand sa ma conving) ca sa nu-mi mai fac singura rau cu niste ganduri care poate ca nu au temei (sunt ca in povestea cu drobul) si mai ales sa nu ajung sa distrug orice relatie si sa-l indepartez pe acel om, fara sa fie poate vinovat. Nu stiu daca este relevant faptul ca acum 2 ani mi-am pierdut brusc fratele, 7 luni mai tarziu ii urma tata si la 1 an dupa disparitia tatalui meu mama a suferit o interventie pe cord. De cand s-au dus cei dragi am ramas cu teama ca toate persoanele pe care le iubesc ma vor parasi, intr-un mod sau altul. Urasc neincrederea asta, am incercat sa gasesc si un psiholog dar in orasul meu este cam greu, nu fac psihoterapie. Va rog, orice sfat este binevenit. Va multumesc.
Am 38 de ani, in primavara am cunoscut un barbat, inceput de relatie frumos, dupa o luna a venit inelul si cererea in casatorie(i-am spus ca nici nu ne cunoastem, sa mai asteptam), relatia a continuat, planuri de a-mi gasi job in localitatea lui.Dar relatia incepuse sa "scartaie", intre timp vedea numai defectele mele, ca am burta, ca nu fac nimic cum trebuie, incat am ajuns sa nu mai am incredere in mine, sa cred ca chiar nu am nicio calitate, nu-s buna de nimic. Lucrurile au mers inspre mai rau si a cerut el pauza. I-am acordat-o definitiv. Dar in cele 2 luni de cand ne-am despartit m-a apelat pe messenger de 4 ori, nu stiu cu ce scop, pt ca inafara faptului de a ma "intepa" nu zicea altceva. Nu-i nimic, nu sunt nici prima si nu voi fi nici ultima femeie parasita de un barbat ( chiar daca m-a durut pt ca l-am iubit enorm). Pe mine altceva ma ingrijoreaza, si chiar tare. Cand fostul meu prieten nu ma suna, intram putin in panica, ma gandeam ca nu mai vrea sa mai vorbim si atunci incepeam eu sa-l sun, sa-i trimit mesaje, sa-l sun chiar si pe telefonul fix. Problema este ca eram perfect constienta ca nu e bine cum procedez dar parca creierul refuza sa asculte, efectiv nu-mi putea controla si stapani pornirea de a suna pana va raspunde. Este si umilitor, credeti-ma, imi era ciuda ca nu puteam sa ma controlez. Pe langa asta cand aveam acele "atacuri" incepea sa ma ia cu frig, mi se raceau palmele, imi trepida usor piciorul drept. E groaznic. Intre timp am cunoscut un alt barbat, dragut, dar constat ca la mine este problema: am o teama permanenta ca si el ma va insela, ma va minti si va disparea (fostul m-a inselat). Este irationala aceasta teama( mai ales ca nu am inca motive sau dovezi) dar ea persista.Firesc este sa-i acord omului credit pana la proba contrarie. Astazi nu a sunat, de dimineata, l-am sunat eu, nu a raspuns si deja incepuse iar atacul de panica (sau ce o fi). Acest atac ma impiedica sa ma gandesc la activitatile mele zilnice, pune stapanire pe toate gandurile mele, in cap exista doar gandul: "si el va dispare, nu are ce sa iubeasca la mine". Bineinteles ca peste vreo 15 min m-a sunat si mi-a spus ca a avut o sedinta, a intervenit ceva la servici si are de lucru si ma va suna el cand va lua o pauza. Dar bineinteles ca mintea mea haotica deja a inteles acest mesaj :"nu o sa te mai caut", mai ales ca au trecut vreo 5 ore de la ultima convorbire. Sunt perfect constienta ca la job nu ai mereu timp sa suni, sunt zile in care eu nu am timp nici sa mananc. Deci teoretic inteleg situatia, practic stau f prost. Si asta incerc sa caut: cum sa fac, ce metode sa adopt (am ajuns de vorbesc cu mine in gand sa ma conving) ca sa nu-mi mai fac singura rau cu niste ganduri care poate ca nu au temei (sunt ca in povestea cu drobul) si mai ales sa nu ajung sa distrug orice relatie si sa-l indepartez pe acel om, fara sa fie poate vinovat. Nu stiu daca este relevant faptul ca acum 2 ani mi-am pierdut brusc fratele, 7 luni mai tarziu ii urma tata si la 1 an dupa disparitia tatalui meu mama a suferit o interventie pe cord. De cand s-au dus cei dragi am ramas cu teama ca toate persoanele pe care le iubesc ma vor parasi, intr-un mod sau altul. Urasc neincrederea asta, am incercat sa gasesc si un psiholog dar in orasul meu este cam greu, nu fac psihoterapie. Va rog, orice sfat este binevenit. Va multumesc.