Un sfat,o parere, va rog mult!!
Posted: Wed Feb 24, 2010 9:55 amBuna ziua! Ma numesc Luiza, am 27 de ani luna viitoare si as vrea sa va cer un sfat,o parere.
Cred ca sufar de depresie.Sunt foarte trista in interiorul meu,chiar daca am unele accese de ras in anumite situatii,insa apoi revin in starea initiala de tristete mascata de un zambet. Sunt macinata zilnic de ideea ca in cei 27 de ani ai mei,nu am realizat aproape nimic(inafara de casatorie)...Nu-mi gasesc un job stabil(posibil si cu criza locurilor de munca...) insa, de nenumarate ori cand merg la un interviu am impresia ca sunt luata "la misto'',desi am terminat o facultate.
Casnicia e aproape varza, stau cu soacra...si cred ca acest lucru mi-a definit destul de mult personalitatea.Spunand asta...cred ca am spus aproape tot. Simt ca nu mai sunt eu,locuitul impreuna cu ea cred ca reprezinta calea perfecta spre destramare! Nu mai poti sa fii tu, nu mai poti face ceea ce-ti place,renunti la multe lucruri care altadata iti faceau placere.Devii o simpla marioneta, manevrata de ceilalti in favoarea lor. Trebuie sa fii bine dispusa tot timpul, sa nu raspunzi care cumva aiurea,ca nah....e soacra, si nu poti sa vorbesti oricum cu partenerul de viata ...ca doar e odorul sau,nu?! Trebuie sa ma cert in "soapta" daca am ceva de zis, si credeti-ma, nu e deloc genul meu sa o fac in tacere. Eu nu pot sa-mi "programez" accesele de nemultuire la ore la care nimeni nu ma poate auzi.E anormal,nu??? Mi se pare absolut corect, ca atunci cand ceva nu-ti convine sa discuti cu partenerul....dar... Pe zi ce trece simt o totala incompatibilitate cu sotul meu,iar uneori chiar ma intreb cu ciuda,oare ce-o fi fost in capul meu cand m-am casatorit (acum 2 ani jum.). Acasa nu pot sa ma intorc deoarece in locul meu a ramas fratele meu cu a lui prietena.
Nu am pe nimeni aproape, decat pe mama, dar nici ei nu ii pot spune chiar orice. O prietena apropiata nu am,toate au plecat care incotro, si chiar daca as avea una,tot nu i-as spune mare lucru,deoarece...nu prea am incredere in "prietenii" de genul acesta.
Am momente in care imi vine sincer sa-mi pun capat zilelor...atat de apasatoare simt aceasta stare de tristete. Oare ce pot sa fac? Simt ca o i-au razna
((
Va multumesc si sper ca nu v-am plictisit prea mult.
Cred ca sufar de depresie.Sunt foarte trista in interiorul meu,chiar daca am unele accese de ras in anumite situatii,insa apoi revin in starea initiala de tristete mascata de un zambet. Sunt macinata zilnic de ideea ca in cei 27 de ani ai mei,nu am realizat aproape nimic(inafara de casatorie)...Nu-mi gasesc un job stabil(posibil si cu criza locurilor de munca...) insa, de nenumarate ori cand merg la un interviu am impresia ca sunt luata "la misto'',desi am terminat o facultate.
Casnicia e aproape varza, stau cu soacra...si cred ca acest lucru mi-a definit destul de mult personalitatea.Spunand asta...cred ca am spus aproape tot. Simt ca nu mai sunt eu,locuitul impreuna cu ea cred ca reprezinta calea perfecta spre destramare! Nu mai poti sa fii tu, nu mai poti face ceea ce-ti place,renunti la multe lucruri care altadata iti faceau placere.Devii o simpla marioneta, manevrata de ceilalti in favoarea lor. Trebuie sa fii bine dispusa tot timpul, sa nu raspunzi care cumva aiurea,ca nah....e soacra, si nu poti sa vorbesti oricum cu partenerul de viata ...ca doar e odorul sau,nu?! Trebuie sa ma cert in "soapta" daca am ceva de zis, si credeti-ma, nu e deloc genul meu sa o fac in tacere. Eu nu pot sa-mi "programez" accesele de nemultuire la ore la care nimeni nu ma poate auzi.E anormal,nu??? Mi se pare absolut corect, ca atunci cand ceva nu-ti convine sa discuti cu partenerul....dar... Pe zi ce trece simt o totala incompatibilitate cu sotul meu,iar uneori chiar ma intreb cu ciuda,oare ce-o fi fost in capul meu cand m-am casatorit (acum 2 ani jum.). Acasa nu pot sa ma intorc deoarece in locul meu a ramas fratele meu cu a lui prietena.
Nu am pe nimeni aproape, decat pe mama, dar nici ei nu ii pot spune chiar orice. O prietena apropiata nu am,toate au plecat care incotro, si chiar daca as avea una,tot nu i-as spune mare lucru,deoarece...nu prea am incredere in "prietenii" de genul acesta.
Am momente in care imi vine sincer sa-mi pun capat zilelor...atat de apasatoare simt aceasta stare de tristete. Oare ce pot sa fac? Simt ca o i-au razna
(( Va multumesc si sper ca nu v-am plictisit prea mult.