Monstrul făcut din gânduri
Dacă m-ar pune cineva să-i dau o formă atacului de panică, o faţă, atunci i-aş spune că pentru mine atacul de panică este o chestie neagră, ca de smoală, cu formă neregulată, lipicioasă, cleioasă, şi având capacitatea de a acoperi aproape cu totul. Înspăimântătoare imagine, nu-i aşa? Cu toate astea, foarte adevărată pentru mine la un moment dat. Pentru că îmi aduc aminte perfect, „dureros de perfect”, senzaţia aceea de negru, de sufocare, de imposibilitate de a te desprinde, şi nevoia acută de a fugi. Nu ştiu unde, dar a fugi cât mai departe. Pe scurt, senzaţia de frică intensă, teribilă, generalizată. Şi gândul, gândul că nu voi putea merge mai departe.
Parcă ceva, pe neaşteptate, mă smulgea din lumea reală şi mă arunca într-un spaţiu închis, întunecos, unde nu puteam să respir şi de unde eram convinsă că n-am să mai scap vreodată.
Povestea mea cu atacurile de panică a crescut, a evoluat în timp. A cuprins părţi importante din viaţa mea, a încercat şi pentru o perioadă a reuşit să-mi blocheze, să-mi limiteze viaţa, a pus stăpânire pe mine. O bună parte din timp am evitat să le accept, să le recunosc drept ceea ce erau: senzaţii fizice a căror sursă nu era una organică. Îmi era teribil de greu să mă gândesc, darămite să accept, că veneau din altă parte.
Şi pe măsură ce evitam să fac lucrurile care-mi provocau teamă, în speranţa că aşa atacurile de panică nu vor mai apărea, cu atât creşteau situaţiile în care monstrul îşi făcea simţită prezenţa.
Unde apăreau? Peste tot, în orice condiţii. La serviciu, în maşină, pe stradă, la metrou, la magazin, la cursuri, chiar şi când ieşeam cu prietenii. Începea cu o teamă pe care o simţeam în stomac. Şi de acolo, se răspândea în tot corpul. Este teribil de greu să explici cuiva ce se întâmplă în minutele alea care par o veşnicie. Este aproape de neînţeles pentru o persoană care nu a avut vreodată un atac de panică teama, groaza pe care o simţi, senzaţia că te poţi prăbuşi în orice moment, că cei din jurul tău îşi vor da seama că ceva e în neregulă cu tine, că nu vor înţelege sau, mai rău, te vor privi ca pe un om bolnav. Gândurile se amestecă, devin un conţinut cleios, iar o parte din tine se luptă să menţină controlul, să nu se piardă. Şi în această luptă la baionetă, corpul consumă la maxim energia pe care o are. Mâinile sunt reci, transpirate, pulsul a luat-o razna. O senzaţie de gheaţă pe care o simţi ca pe o arsură îţi traversează corpul. Şi peste toate astea, spaima că nu ştii ce se întâmplă cu tine, alături de gândul că nu ai scăpare: fie vei avea un atac de cord, fie vei înnebuni.
Din fericire, niciuna din cele două nu se întâmplă în realitate. Dar e nevoie de timp, de ajutor ca să realizezi şi să accepţi asta. Să accepţi că acest rău nu este generat de proasta funcţionare a vreunui organ, ci de gânduri. Da, monstrul e făcut din gânduri! Incredibil, nu-i aşa?
După ani, da, ani, ştiu că atacurile de panică sunt consecinţa unei anxietăţi exacerbate, cronice. Că ele nu dispar şi nici nu se diminuează evitând lucruri, situaţii. Din contră! Devin mai puternice şi revendică, smulg, din ce în ce mai mult.
Şi mi-a luat tot nişte ani, mai puţini însă decât cei în care m-am luptat cu atacurile de panică, să învăţ să le înţeleg, să le identific rădăcinile, să le rezolv, să mă confrunt cu ele, să nu-mi mai fie spaimă de ele. Şi să le accept. Să accept că sunt acolo, că pot apărea, şi mai ales să accept că eu voi fi acolo şi după ce monstrul va fi trecut.
Cum să transformi monstrul din smoală într-o jucărie de cauciuc
Cu ceva vreme în urmă am urmărit un mic filmuleţ animat despre depresie (https://www.youtube.com/watch?v=XiCrniLQGYc). Depresia imaginată sub forma unui câine negru, însoţea de la un moment dat un om de-a lungul vieţii sale. Şi pe măsură ce câinele creştea, omul devenea din ce în ce mai mic, slăbit sub povara greutăţii câinelui negru, care reuşise să-i deturneze întreaga viaţă. Cred că acelaşi lucru se întâmplă şi cu atacurile de panică. Ne afectează viaţa profesională, personală, relaţiile sociale. Ne îngustează, ne închid orizontul. Şi atunci când nu se manifestă direct, ne obligă să stăm închişi în camerele mici şi întunecate, chiar dacă doar imaginare, pe care le părăsim din ce în ce mai rar din cauza fricii de a nu fi aşteptaţi afară de un nou monstru.
Asemeni câinelui negru-depresia, atacurile de panică nu dispar de la sine. Şi nu se diminuează câtă vreme ne facem că nu le vedem, că nu există.
Monstrul din gânduri cedează doar la confruntarea cu el, doar dacă accepţi să-l priveşti în ochi, să-l demontezi bucată cu bucată.
Nu este uşor. Dar până la urmă ce este?
De ce e nevoie pentru a diminua forţa monstrului sau a-l face să dispară?
În primul rând de motivaţie. E nevoie să-ţi doreşti suficient de mult să depăşeşti blocajul în care te ţin captiv atacurile de panică. Fireşte că nu este de ajuns. Nu e ca şi cum ne-am pune o dorinţă şi gata. Însă motivaţia este cea care ne va alimenta atunci când ne va fi foarte greu, cînd ne vom simţi pe punctul de a ceda. De ce ne dorim să depăşim atacurile de panică? Cum ar fi viaţa noastră fără ele? Cred că ajută foarte mult să luăm un caiet şi să scriem acolo răspunsurile la întrebările astea. Nu contează că unele ar putea părea fantasmagorice, ţinând seamă de limitările care vin odată cu atacurile de panică. Toate aceste gânduri, dorinţe, despre cum ne-am dori să fie viaţa noastră vor constitui farul care ne va ghida în efortul nostru.
Odată avută motivaţia, paşii următori ţin de identificarea zonelor de unde poate veni ajutorul. Pot să mă ajut singur sau trebuie să apelez la ajutor specializat? Când optăm pentru a ne ajuta singuri, trebuie să fim pregătiţi să ne înhămăm la un proces mai complicat de identificare a informaţiei ajutătoare: cărţi scrise de terapeuţi, cercetare în mediul online. Pe lângă efortul de documentare, trebuie să luăm în calcul efortul de a pune în aplicare ceea ce citim. Ceea ce poate fi extrem de dificil şi cu şanse incerte de reuşită.
Cea mai sigură cale de a obţine o diminuare a atacurilor de panică vine din zona specializată, psihiatrie şi terapie. Deşi în continuare ţinta prejudecăţilor, psihiatria poate pune la dispoziţie pentru o perioadă limitată în timp soluţii care să diminueze intensitatea stărilor anxioase şi, astfel, să reducă riscul atacurilor de panică. Medicaţia anxiolitică, luată conform prescripţiei, ajută în mod concret. Pe lângă asta însă, rolul terapiei este esenţial. Ce fel de terapie? Evident, nu orice fel de terapie. Este bine ca înainte să decidem să apelăm la psiholog să ne oferim câteva informaţii minime. De exemplu, care este orientarea terapeutică cea mai potrivită pentru tulburările de anxietate şi de panică, care orientare are cea mai mare rată de succes în rezolvarea acestor probleme. Cum putem afla asta? Întrebând psihiatrul sau căutând informaţii pe net.
A merge după ureche la primul cabinet pe uşa căruia scrie „psiholog” poate avea consecinţe neplăcute: pierdere de timp, de bani, nerezolvarea problemei, neîncredere că altcineva poate să te ajute. Le-am trăit pe toate!
Acum, care a fost soluţia mea? După o terapie generală, una ericksoniană, citit cât cuprinde, problemele mele nu s-au rezolvat. Anxietatea era acolo, chiar dacă uneori reuşeam să mă prefac că nu o văd, atacurile de panică prinseseră curaj şi, mai mult, reuşeau să mă pună la colţ. Atunci, am apelat la terapia cognitiv-comportamentală.
Am învăţat, nu uşor şi nu din prima, să lucrez cu gândurile mele. Să nu mai fug de ele, să le privesc într-o manieră raţională. Am mai învăţat să-mi accept senzaţiile fizice neplăcute generate de teamă. Nu mi-a fost uşor. Deloc! Mi-a luat o bună perioadă să accept că răul vine dintr-o manieră distorsionată de a-mi interpreta gândurile, situaţiile la care trebuia să fac faţă, chiar şi evenimentele care nu aveau legătură directă cu mine.
Am început cu şedinţe săptămânale. Am continuat acasă cu exerciţiile specifice acestui program terapeutic. Când a început să funcţioneze terapia? Când am început să cred în ea, când am lucrat acasă, disputându-mi gândurile, găsind variantele raţionale la acele gânduri care mă înfricoşau, aşa cum mă învăţa psihologul la întâlnirile noastre.
Acum, după o perioadă de timp, care unora le poate părea lungă, însă pe care eu o descriu ca fiind suficientă, mă simt mai liberă. În această perioadă, cu suportul terapeutic pe care l-am avut, am făcut o mulţime de lucruri. Am călătorit singură, am lucrat mult, am concretizat, am cunoscut oameni noi. Am trăit!
E oare magie? Nu!
Pur şi simplu, în acest timp mi-am „reajustat lentilele” prin care vedeam viaţa. Am învăţat să nu mă mai las pradă temerilor, să-mi pun la îndoială gândurile, să nu mă mai las pradă lor.
Sunt acum o persoană total schimbată? Eman fericire prin toţi porii?
Nu. Sunt tot eu, însă eu mai liniştită, mai împăcată cu mine. Mai am momente de anxietate ridicată, însă rare. Nu mă mai sperie ca înainte. Mă mulţumesc să-mi observ senzaţiile fizice, să le accept. Apoi, răscolesc prin minte după gândurile care le-au provocat. De cele mai multe ori, le găsesc, le analizez, le identific varianta raţională. Accept că sunt gânduri şi nimic mai mult.
Din luptele nenumărate cu monstrul din gânduri am căpătat experienţă şi curaj. Mai mult, am căpătat încredere în mine.
Atacurile de panică nu mă mai sperie ca înainte. Fireşte, nu am devenit imună. Monstrul din smoală „a intrat la apă”, a căpătat contur. Câteodată, parcă e o jucărie, cam urâtă ce-i drept, de cauciuc. Nu mă amuză, dar nici nu mă mai înspăimântă.
Atacurile de panică? Aproape dispărute. Pot să uit de ele, de cele mai multe ori. Şi în timpul ăsta, pot să respir cât mă ţin plămânii, pot să trăiesc şi să mă bucur.
Ana-Maria Cătănuş
Dacă vă confruntaţi cu stări emoţionale negative cum ar fi nelinişte, tristeţe, anxietate, nu ezitaţi să apelaţi şi la un ajutor specializat. Există acum programe de terapie online care se adresează special persoanelor care nu pot ajunge la cabinetul unui psiholog. Pe www.gandestesanatos.ro veţi putea găsi răspunsurile la întrebările pe care le aveţi, înţelegerea şi ajutorul de care aveţi nevoie din partea unui psiholog şi veţi putea împărtăşi experienţa dumneavoastră cu alte persoane care trec prin situaţii asemănătoare. Şedintele online se pot ţine audio-video pe Skype sau Messenger, iar înregistrarea şi primele 3 şedinţe-lecţii sunt gratuite. Puteţi primi ajutor oriunde vă aflaţi pentru a vă restabili echilibrul psihic şi emoţional, a vă reduce stresul şi problemele emoţionale şi a vă bucura din plin de viaţă.