Copilul care manifestă comportamente de retragere este perceput ca fiind „liniştit, cuminte” şi adesea nu ridică prea multe semne de întrebare cadrelor didactice. Aceste comportamente de regulă, nu interferează cu scopurile educaţionale ale cadrului didactic, fapt care pune copilul la risc deoarece acesta poate deveni uşor ‘‘invizibil’’ pentru educatori.
În anumite situaţii sociale copleşitoare, comportamentele de retragere reprezintă un răspuns normal, adaptativ. Copilul are nevoie să se retragă temporar pentru că are nevoie de puţin timp pentru a se familiariza cu contextul şi a dobândi sentimentul de control.
Caracterul problematic al comportamentelor de retragere se evaluează în funcţie de vârsta copilului, de frecvenţa cu care ele apar şi de natura contextelor în care ele se manifestă (context familiar/nefamiliar). De exemplu, la 3-4 ani copiii care manifestă comportamente de retragere nu sunt percepuţi de colegii lor de grupă ca fiind mai puţin plăcuţi. La vârsta de 7 ani copiii care manifestă comportamente de retragere sunt deja excluşi din jocuri sau refuzaţi ca şi parteneri de joacă şi trăiesc emoţii negative, de singurătate.
Comportamentele de retragere devin problematice când copiii se comportă reticent în majoritatea situaţiilor sociale, iar această tendinţă le blochează accesul la contexte în care ar putea să stabilească relaţii cu persoane noi din afara familiei (copii de aceeaşi vârstă, cadre didactice, alţi adulţi)
Comportamente asociate timidităţii care necesită atenţia adultilor:
-se agaţă de piciorul sau mâna educatoarei când merge într-un context nou sau întâlneşte o persoană necunoscută. În mod natural, un copil preşcolar poate, după câteva minute, fără să fie presat, să se adapteze la noutatea contextului (începe să se mişte şi să se joace).
-stă în mod frecvent în spatele altor copii care se joacă şi urmăreşte jocul acestora fără să încerce să se integreze în jocul lor.
-refuză să vorbească cu persoanele din afara familiei (vorbeşte doar cu membrii familiei).
-refuză să vorbească cu persoanele pe care nu le cunoşte. Acest comportament este adesea foarte comun pentru copiii de vârstă preşcolară. Majoritatea copiilor de vârstă prescolară nu se simt confortabil să facă acest lucru. Cea mai bună abordare este să nu se pună presiune prea mare pe copil.
-preferă să se joace singur de cele mai multe ori. Acest lucru este normal pentru multi copii de vârstă preşcolară atâta timp cât ei au cel puţi 1-2 prieteni (pentru copii mai mari de 4 ani).
Ipoteze şi mecanisme explicative
În spatele comportamentelor de retragere şi a ceea ce noi numim în mod generic « timiditate » se află o trăsătură de temperament care poartă denumirea de inhibiţie comportamentală. Această tendinţă de a reacţiona prin retragere la contexte noi si persoane nefamiliare, este înăscută, nefiind rezultatul unui mod particular de creştere şi educare. Oricât am încerca nu putem modifica prin educaţie temperamentul copilului. Tot ce putem face este să ajutăm copilul să se simtă confortabil în pielea lui şi să tină sub control această vulnerabilitate biologică pentru a nu-i da posibilitatea să se dezvolte şi să-i afecteze funcţionarea zilnică.
Inhibiţia comportamentală– factor de vulnerabilitate temperamentală
-Este un indicator relevant în anxietate şi se manifestă printr-o stare de frica, precauţie, iritabilitate, dependenţă de adult, retragere faţă de contextele/situaţiile străine, nefamiliare, căutarea siguranţei în perosanele de referinţă.
-Se manifestă ca o tendinţă comportamentală a copilului de a reacţiona prin retragere atunci când se confruntă cu oameni şi situaţii necunoscute.
Pentru identificarea aspectelor ce ţin de inhibiţia comportamntală se recomandă observarea comportamentului copilului atunci când este expus la situaţii nefamiliare.
Indicatori comportamentali de observare a inhibiţiei:
-se apropie de obiectele şi persoanele noi după o perioadă mai mare de timp
-se retrage sau evită obiectele şi situaţiile noi
-nu interacţionează spontan cu persoanele nefamiliare.
-nu iniţiază conversaţii cu persoane necunoscute (copii şi adulţi)
-caută şi stă doar în preajma părintelui.
-verbalizează un cu anumit grad de distres când este expus la situaţii noi (plânge, spune că vrea să plece etc).
-manifestă o serie de modificări fiziologice: se intensifică bătătile inimii, creşte presiunea sângelui, se dilată pupilele, creşte tensiunea musculară, nivelul de secreţie a cortizolului, se modifică frecvenţa vocală.
Temperamentul reprezintă latura noastră înnăscută care nu poate fi catalogată ca fiind bună sau rea pentru că fiecare tip de temperament are atât avantaje cât şi dezavantaje.
O dimensiune importantă a temperamentului se referă la tendinţa copilului de a evita sau interacţiona cu persoane nefamilare, obiecte şi situaţii necunoscute, fiind denumit temperament inhibat şi dezinhibat.
Diferenţele temperamentale între copii se traduc în:
-Diferenţe fiziologice semnificative privind rata bătăilor inimii, dilatarea pupilelor în timpul sarcinilor cognitive, tensiune la nivelul corzilor vocale atunci când vorbeşte sub stres moderat, nivelul de cortizol din salivă, care persisită până la vârsta adultă (Schwartz, 2003).
-Diferenţe privind pragului stimulării senzoriale şi auditive, ceea ce înseamnă că unui copil cu temperament dezinhibat poate să îi placă un nivel mai ridicat de stimulare iar pentru cel cu temperament dezinhibat acelaşi nivel să să provoace reacţii aversive. Acest lucru ne ajută să înţelegem mai bine diferenţele între copiii din clasă si să adaptăm metodele de disciplinare tinând cont de aceste particularităţi. Adesea cadrele didactice aplică aceeaşi metodă de disciplinare cu toţi copiii (ex. Să le punem muzică pentru că le face plăcere). În lumina exemplului anterior, copilului cu temperament dezinhibat îi place să asculte muzica mai tare în timp ce cel cu temperament inhibat poate fi sperint de sunete puternice.
-Diferenţe privind nivelul reactivităţii cerebrale. Copiii cu inhibiţie comportamentală au un deficit de habituare ceea ce însemnă că interacţiunea cu situaţiile noi, nefamiliare determină o reactivitate cerebrală intensă iar obişnuirea (reducerea reactivităţii cerebrale) se realizează după foarte multe expuneri repetate.
În concluzie tendinţa de a reacţiona cu retragere are legătură cu modul în care funcţionează creierul nostru. Unii copii au o sensibilitatea mai mare în zona cerebrală care controlează modul în care răspund la lucrurile şi situaţiile care sunt noi şi nefamiliare.
Pentru mai multe detalii, recomandări pe diverse situaţii şi strategii de intervenţie ale copilului care interacţionează cu timiditate apelaţi cu încredere la psiholog.
Cu drag,
Psiholog Roxana Pătraşcu
Tel.: 0736.632.545
E-mail: roxana.patrascu@psihosolutii.ro