Ei se îngrijorează în legatură cu posibilitatea de a li se intampla ceva rău sau o tragedie celor dragi, ceea ce va duce la piederea sau separarea de lungă durată față de aceștia. Acest tip de reacţii sunt considerate fireşti până în jurul vârstei de 2 ani. După această vârstă, copiii încep treptat să se obişnuiască cu situaţiile şi persoanele noi, iar teama de separare se manifestă mai puţin intens. Această tulburare este frecventă în rândul copiilor mai mici și mai puțin comună la adolescenți.
Care sunt cauzele?
Anxietatea de separare apare datorită unei asocieri între factorii genetici și factorii de mediu. Cauzele genetice sunt legate de tendințele înnăscute ce favorizează retragerea și izolarea de persoanele sau situațiile noi.
Factorii de mediu sunt însă cei determinanți în instalarea acestei tulburări. Discutăm aici despre:
-parinți anxioși care devin hiperprotectivi, încurajând dependența de părinți și privând copilul de diferite prilejuri de învățare
-factori de stres (ex. divorţ, probleme de comunicare între părinţi, primele zile la grădiniţă/şcoală, apariția unui frățior, plecarea unui părinte în străinătate etc)
-stil parental foarte autoritar
–părinți perfecționiști sau foarte critici, care uită sa recompenseze comportamentele pozitive ale copilului
-dormitul în pat cu mama (un părinte)
Cum se manifestă?
Copilul afectat de anxietatea de separare refuză să meargă la grădiniţă sau la şcoală și are dureri frecvente de cap, de burtă, diaree sau alte probleme fizice, atunci când ştie că urmează să se separe de părinţi. Adesea, el refuză să doarmă singur și are deseori coşmaruri al căror subiect este separarea sau moartea. Face crize de plâns care însoţesc momentele de separare și încearcă să stea tot timpul în preajma părinţilor (sună sau cheamă frecvent părinții, cere promisiuni și reasigurări).
Ce este de făcut?
Având în vedere că această tulburare este trăită intens de copil, afectându-i funcționalitatea normală, intervenția specializată este necesară. Copiii cu anxietate de separare pot prezenta manifestări cum sunt izolarea socială, apatie, tristețe, dificultăți de concentrare în joc și alte activități, frică de animale, de întuneric, de monștri, de hoți, de moarte, etc.
De aceea, pentru a nu permite problemei să avanseze, tratamentul psihoterapeutic nu trebuie amânat.
Un demers terapeutic bun va începe întâi cu familia, mai ales în cazul școlarilor și preșcolarilor. Părinții vor învăța timp de câteva săptămâni cum să-și gestioneze propria anxietate și cum să își ajute copilul în a o gestiona pe a lui. Este știut faptul că un copil preia, prin imitaţie, comportamentul părintelui. El „învaţă” atât teama de eşec, starea de îngrijorare permanentă, cât şi modalităţile greşite de rezolvare a situaţiilor de viaţă ale părintelui anxios.
În plus, o evaluare atentă a stilului parental și a modalităților de comunicare cu copilul și în general în familie, va putea duce la eliminarea comportamentelor și cuvintelor care întrețin anxietatea copilului.
Astfel, odată ce părintele învață să-și gestioneze anxietatea, odată ce elimină mesajele de reasigurare ale copilului și nu mai încurajează evitarea, lucrurile deja se vor schimba în bine în ce privește anxietatea copilului. Acesta este momentul în care este adus și copilul în cadrul terapeutic pentru ca acesta să învețe la rândul lui cum să facă față temerilor sale.
Nu în ultimul rând, este de reținut faptul că procesul este de durată. Chiar dacă pare că nu se lipește nimic de copil, perseverența părintelui în a asculta indicațiile terapeutice și a fi un model pentru copilul lui vor da rezultate.
Curaj și nu amânați rezolvarea acestei situații. Apelați cu încredere la psiholog.
Pentru mai multe informatii, accesati pagina de Contact a siteului si faceti o programare. Psihoterapia se poate face si online, avand mai multe detalii AICI. Totodata, va puteti impartasi dificultatile pe forumul siteului, unde puteti afla si ce cred clientii nostri despre terapie.
Psiholog Simona Chiriluţă