Stresul constituie unul din factorii determinanţi şi declanşatori ai acestor boli psihosomatice, şi acest fapt a fost vădit demonstrat de-a lungul timpului. Dar, cum se face că, supuşi la acelaşi tip de stres psihic, oamenii reacţionează diferit: unii dezvoltă tulburări psihice, alţii dezvoltă tulburări şi boli psihosomatice iar alţii rămân perfect sănătoşi? Supus la stres psihic, individul este afectat. Temporar, el poate depăşi problemele însă consecinţele se văd de multe ori pe termen lung. Există însă persoane care, aşa cum spuneam, reuşesc să integreze experienţele negative, în timp ce alte persoane, supuse aceluiaşi gen de stres, dezvoltă diferite probleme de sănătate. Stresorul poate fi acelaşi, însă modul de a interpreta problema este diferit. În mod cert, stresul constituie un factor determinant în apariţia bolilor psihosomatice, însă aceasta numai în legătură cu un mod iraţional de a-l interpreta.
Studiile arată că în general, există două modalităţi care se manifestă în mod pregnant în majoritatea cazurilor şi anume, anxietatea şi agresivitatea (şi sub formele ei adiacente, respectiv nervozitate şi impulsivitate). Se pare că cel predispus la boli psihosomatice raspunde stresului cu teamă, de orice lucru şi în orice condiţii, fapt ce generează o tensiune psihică şi fizică puternică, pe care anxioşii declaraţi o resimt mereu, în timp ce ceilalţi o simt numai în situaţii mai speciale. Raţionamentul care leagă anxietatea de agresivitate ar fi acela că este un fapt normal ca aceste persoane să fie agresive, nervoase: pe de o parte datorită tensiunii şi pe de altă parte datorită tendinţei fiinţei umane de a găsi diverse mijloace de a face faţă, chiar dacă mai puţin eficiente şi adaptate. Se poate ajunge la suspiciozitate, un sentiment de injustiţie şi persecuţie, gelozie şi criticism exagerat. Aceste trăsături duc desigur la o alta, deasemenea des întâlnită la persoanele afectate de tulburarile psihosomatice: o nesiguranţă dublată de neîncredere şi de anumite tendinţe conformiste (foarte des prezente); este adesea conservator, cu prejudecăţi pentru care luptă şi asta pentru că sunt ale lui, pentru că aşa se poate apăra, pentru că aşa stie din propria experienţă de viaţă că e bine. Un alt factor important îl reprezintă tendinţele depresive. Apare tendinţa de a lua problemele mai în tragic, de a considera că nu poate face faţă, că sunt prea grele şi prea dureroase. Şi atunci desigur, până la abandon nu mai este mult, lucru dublat şi de lipsa de încredere în sine şi ceilalţi. Toate acestea sunt corelate totodată şi cu nelinişte, nesiguranţă şi o nevoie continuă de suport şi confirmare personală.
Se pare, deci, că ceea ce lipseşte ca trăsătură din viaţa psihosomaticului ar fi echilibrul, în orice fel de context. Chiar şi stilul de viaţă este adesea dezechilibrat, psihosomaticii fiind fie de un activism şi o ambiţie şi dorinţă de afirmare foarte puternice, fie de o inerţie existenţială, cu tendinţe nostalgice şi de abandon.
Foarte interesant de observat cum toate aceste modalităţi de a răspunde la stres corelează între ele: se determină una pe alta, se influenţează reciproc, potenţându-se adesea şi creînd un adevarat cerc vicios, parcă fără de scăpare. Şi atunci, ce-i de făcut? De multă vreme este cunoscut faptul că o gândire raţională, un stil de viaţă echilibrat, însoţit de optimism, şi un mod relaxat dar responsabil de a privi viaţa şi lumea, asigură sănătate fizică şi psihică. Până la urmă, puţini sunt cei care nu se îmbolnăvesc niciodată, însă ţine de fiecare dintre noi să ne autoeducăm modul de a gândi şi de a vedea lucrurile astfel încât stresul şi problemele să nu ne copleşească ci mai degrabă să ne fie de folos, căpătând în urma lor, maturitatea şi înţelepciunea pe care adesea le admirăm la unii oameni. De probleme nu vom scăpa niciodată. Însă putem trece prin ele raţional diminuând semnificativ consecinţele lor negative asupra sănătăţii noastre fizice şi emoţionale.
Psiholog Simona Chiriluţă