Cu toții avem mici gesturi pe care le facem aproape fără să ne dăm seama, mai ales atunci când suntem stresați, emoționați sau concentrați. Ne jucăm cu un obiect, ne răsucim părul, ne mușcăm buzele, ne roadem pielițele din jurul unghiilor sau batem ritmic din picior.
Aceste comportamente sunt, de multe ori, modalități prin care organismul încearcă să reducă tensiunea și să se autoregleze.
Ticurile pot părea asemănătoare la prima vedere, însă nu sunt același lucru. Ele nu sunt simple obiceiuri și nici gesturi făcute intenționat. Sunt mișcări sau sunete involuntare, generate de modul în care funcționează anumite circuite ale sistemului nervos. Din acest motiv, persoana care le are nu le poate controla complet, chiar dacă își dorește.
Dacă ai observat că tu, copilul tău sau cineva drag clipește des, își mișcă umerii, își drege vocea sau repetă anumite sunete fără să vrea, este firesc să apară întrebări și îngrijorări.
Vestea bună este că, în multe situații, ticurile sunt trecătoare și nu reprezintă semnul unei afecțiuni neurologice grave. Totuși, merită înțelese, deoarece pot influența starea emoțională, relațiile și calitatea vieții, atât la copii, cât și la adolescenți și adulți.
Ce sunt ticurile?
Ticurile sunt mișcări sau sunete involuntare, rapide și repetitive, pe care persoana le face fără intenție și pe care, de cele mai multe ori, nu le poate controla complet.
Ele pot fi motorii (mișcări) sau vocale (sunete): clipit frecvent, grimase sau strâmbături, ridicat din umeri, mișcări repetate ale capului sau gâtului, încrețirea nasului, dresul repetat al vocii, tuse fără o cauză medicală, mormăit sau alte sunete repetitive.
Multe persoane descriu înaintea apariției ticului o senzație de tensiune sau presiune, ca și cum organismul „cere” să facă acel gest. După apariția ticului, această tensiune se reduce pentru scurt timp.
Acesta este unul dintre motivele pentru care simplul îndemn „Oprește-te!” nu funcționează.
Ce se întâmplă în creier?
Ticurile sunt considerate o tulburare de neurodezvoltare. Cercetările arată că ele sunt asociate cu o funcționare diferită a unor circuite din creier implicate în controlul mișcărilor și în inhibarea impulsurilor, în special a conexiunilor dintre cortex și ganglionii bazali.
Aceste circuite au rolul de a filtra și controla mișcările pe care le facem automat. Atunci când acest mecanism funcționează diferit, pot apărea mișcări sau sunete involuntare.
Sunt implicate și modificări ale unor neurotransmițători, în special dopamina, ceea ce explică de ce ticurile nu pot fi controlate doar prin voință și de ce, în anumite situații, tratamentul medicamentos poate fi util.
Așadar, ticurile nu apar pentru că persoana este răsfățată, lipsită de voință sau „nu se controlează suficient”. Ele au o bază neurologică reală.
De ce apar?
Nu există o singură cauză.
De cele mai multe ori există o predispoziție biologică, iar factorii de mediu influențează intensitatea simptomelor.
Este important de știut că stresul nu provoacă ticurile, însă le poate face mai vizibile.
Ele tind să fie mai frecvente în perioade de stres sau emoții intense, oboseală, lipsă de somn, schimbări importante, suprasolicitare.
La copii, ticurile apar frecvent în perioada adaptării la grădiniță sau școală ori în alte momente de schimbare. La adolescenți și adulți, ele se pot accentua în perioade solicitante, precum examenele, conflictele, schimbările profesionale sau alte situații stresante.
În unele cazuri, ticurile sunt asociate și cu alte condiții, precum ADHD, anxietatea sau tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC), fără ca acest lucru să însemne că toate persoanele cu ticuri vor dezvolta aceste dificultăți.
Cât de frecvente sunt?
Mai frecvente decât credem.
Se estimează că aproximativ unul din cinci copii prezintă, la un moment dat, ticuri tranzitorii.
Acestea apar cel mai frecvent între 5 și 8 ani și sunt mai întâlnite la băieți decât la fete.
În majoritatea cazurilor, ticurile se reduc treptat sau dispar spontan în decurs de câteva luni sau câțiva ani.
La unele persoane pot persista și în adolescență sau la vârsta adultă, însă adesea devin mai puțin intense și mai ușor de gestionat.
Ticurile nu sunt mereu la fel
Un aspect care îi îngrijorează pe mulți părinți este faptul că ticurile par să vină și să plece. Acest lucru este normal. Pot exista perioade în care aproape dispar, urmate de săptămâni în care reapar. Uneori se modifică și forma lor: un tic dispare, iar altul îi ia locul. Aceste fluctuații fac parte din evoluția obișnuită a ticurilor și nu înseamnă neapărat că problema se agravează.
Ce simte persoana care are ticuri?
Indiferent de vârstă, ticurile nu sunt o alegere.
Mulți copii și adulți spun că încearcă să le controleze, însă acest lucru necesită un efort foarte mare și poate fi menținut doar pentru perioade scurte.
Cu cât încearcă mai mult să le suprime, cu atât apare o nevoie mai intensă de a le face.
Din acest motiv, comentarii precum „Nu mai face asta”, „Controlează-te”, „Se uită lumea la tine” pot produce mai multă rușine și anxietate decât ajutor.
Pentru multe persoane, nu ticurile sunt partea cea mai dificilă, ci teama de a fi judecate sau respinse.
Unii copii evită să răspundă la ore sau să participe la activități de teamă că ceilalți vor observa ticurile. Unii adulți evită prezentările, întâlnirile sau situațiile sociale din același motiv.
De multe ori, suferința emoțională provocată de ticuri ajunge să fie mai mare decât ticurile în sine.
Perfecționismul și nevoia de control
În cabinet observ adesea că atât persoanele cu ticuri, cât și părinții lor ajung să își consume foarte multă energie încercând să controleze ceea ce se întâmplă.
Copilul încearcă să își oprească ticurile pentru a nu fi observat. Adultul devine atent la fiecare gest și încearcă permanent să pară „normal”. Părintele urmărește fiecare tic și își spune: „Trebuie să fac ceva să dispară.”
Este o reacție firească. Atunci când ne sperie ceva, primul impuls este să încercăm să îl controlăm.
Paradoxul este că, în cazul ticurilor, cu cât atenția și presiunea sunt mai mari, cu atât sistemul nervos rămâne într-o stare de activare crescută, iar ticurile pot deveni mai evidente.
Perfecționismul poate amplifica acest cerc vicios.
Copiii perfecționiști sunt adesea foarte preocupați să nu greșească și să fie acceptați de ceilalți. Adulții perfecționiști își impun standarde foarte ridicate și pot ajunge să creadă că trebuie să își controleze fiecare reacție, fiecare gest și fiecare emoție.
Dar oamenii nu au nevoie să fie perfecți pentru a fi acceptați.
Uneori, primul pas nu este să eliminăm fiecare tic, ci să reducem presiunea pe care o punem asupra noastră sau asupra copilului.
Acceptarea nu înseamnă resemnare. Înseamnă să pornim de la realitate și să alegem intervențiile potrivite, fără critică și fără vinovăție.
Cum pot reacționa părinții și cei din jur?
Atunci când ticurile apar la un copil, este firesc ca părinții să se îngrijoreze.
Însă ceea ce îl ajută cel mai mult pe copil este un mediu în care se simte acceptat și în siguranță.
Poate fi de ajutor:
- să păstrezi un ton calm;
- să eviți să atragi atenția asupra fiecărui tic;
- să îi asiguri suficient somn și o rutină echilibrată;
- să reduci, pe cât posibil, sursele de stres;
- să vorbești despre ticuri fără critică sau vinovăție;
- să observi și calitățile copilului, nu doar simptomele.
În schimb, este bine să eviți:
- observațiile repetate;
- pedepsirea;
- ironizarea;
- comparațiile cu alți copii;
- discuțiile despre ticuri în fața altor persoane fără acordul copilului.
Reacția ta nu va face ticurile să dispară peste noapte, însă poate influența profund felul în care copilul se simte în legătură cu ele.
Dar dacă ticurile apar la un adult?
Ticurile nu sunt doar o problemă a copilăriei.
Unii adulți le au încă din copilărie, iar alții observă că devin mai evidente în perioade de stres intens.
Pentru mulți, cea mai mare dificultate nu este ticul în sine, ci rușinea și teama de a fi judecați.
Este important să ne amintim că ticurile nu definesc valoarea unei persoane și nu spun nimic despre inteligența, caracterul sau capacitatea sa de a avea o viață împlinită.
Când este bine să ceri ajutor?
Este recomandat să consulți un medic neurolog, un medic psihiatru sau un psiholog dacă:
- ticurile persistă mai mult de un an;
- devin tot mai frecvente sau mai intense;
- provoacă durere sau accidente;
- afectează activitatea zilnică, școala, serviciul sau relațiile cu ceilalți;
- copilul sau adultul începe să evite anumite situații din cauza lor;
- apar împreună cu dificultăți de atenție, anxietate, simptome obsesiv-compulsive sau alte schimbări importante.
O evaluare de specialitate poate clarifica despre ce este vorba și poate orienta către cea mai potrivită intervenție. În funcție de situație, aceasta poate include monitorizare, intervenții psihologice, terapie comportamentală și, în anumite cazuri, tratament medicamentos.
Un gând important
Atunci când vedem un tic, este ușor să ne concentrăm doar asupra mișcării sau sunetului. Dar un tic este un simptom, nu un defect de caracter. Nu înseamnă că un copil este răsfățat. Nu înseamnă că un adult este lipsit de voință. Nu înseamnă că cineva nu se străduiește suficient.
Înseamnă doar că sistemul nervos funcționează puțin diferit și că persoana respectivă are nevoie, înainte de toate, de înțelegere.
Informarea corectă, răbdarea și sprijinul celor din jur pot face o diferență importantă. Iar atunci când este nevoie, apelarea la un specialist este un pas firesc, nu un motiv de teamă.
Pentru că, indiferent de vârstă, un om înseamnă mult mai mult decât ticurile pe care le are.
Dacă crezi că ai nevoie de ajutor specializat, te așteptăm la cabinetele noastre din București sau Cluj-Napoca sau pe www.gandestesanatos.ro, unde înregistrarea și primele 3 lecții sunt gratuite. Pentru mai multe detalii poți accesa pagina de Contact a site-ului și să realizezi o programare.
NOU! Accesează gratuit primele 3 lecții ale platformei de psihoterapie și dezvoltare personală online descărcând aplicația GandesteSanatos din AppStore și GooglePlay. Dacă dorești și interacțiune cu un psiholog te poți înregistra gratuit pe www.gandestesanatos.ro.
Psihoterapeut Roxana Dinu
0722.762.805